Cu permisiunea Mariei, in dimineata aceasta am dat o raita pe blogurile voastre… nu ale tuturor, pentru ca Maria nu a fost chiar atat de permisiva 🙂 , dar am citit cateva. Tastele m-au purtat (si) spre blogul taticului lui Matei… unde am citit o postare despre blogul lui Cabral si mi s-a facut dor sa il citesc.
Pe vremuri (cu cca. doi ani in urma) il citeam regulat, apoi blogul s-a emancipat, cititorii au devenit din ce in ce mai multi, comentariile la fel, si deorece nu aveam timp sa citesc postarile care se indeseau pe zi ce trecea sau tonele de comentarii, incet-incet am renuntat sa-l mai citesc; mai intram, ca si astazi, atunci cand mai citeam un articol sau il mai zaream printr-un blogroll…
Ceea ce am apreciat inca de la inceputuri la Cabral a fost implicarea lui in cauzele umanitare; de foarte multe ori nu doar limitandu-se la a face cunoscuta cauza.
Astazi am citit un articol despre un baietel, prematur, care lupta pentru viata sa. Am intrat si pe blogul pe care i-l facusera parintii lui. Tarziu, mult prea tarziu. Vladut, bebelusul care lupta pentru viata, a pierdut lupta! Acum el isi vegheaza parintii de Sus. Dumnezeu sa-l odihneasca! Am citit toate postarile parintilor lui si am plans. Am plans pentru soarta nemiloasa pe ca a avut-o Vladut si pentru durerea parintilor lui; am plans cu recunostinta, multumindu-i lui Dumnezeu ca avem un copil sanatos care ne umple sufletele.
Precum Vladut, sunt multi copilasi care au nevoie de ajutorul nostru. „Daca vrei, ajuta acum. Nu maine, nu poimaine…” – asa si-a intitulat Cabral postarea. In zecile de cazuri de acest gen, ACUM este tot ce au, tot ce conteaza. ACUM, sunt… maine pot sa fie numai cu ajutorul nostru si al lui Dumnezeu!
Nu ma dau banii afara din casa; nu am posibilitatea sa ii ajut financiar pe toti acesti copilasi. In cateva cazuri, am donat sau am mers la concertele caritabile care se organizau pentru ei, dar pentru toti am incercat sa dau informarea mai departe direct, prin e-mail/messenger sau prin intermediul paginii „Fii om!”.
Sigur, sunt multe bloguri care prezinta diverse cazuri umanitare, insa eu va invit sa cititi un blog mai special, al unei mamici care lupta pentru copilul ei dar care gaseste totusi resurse pentru a prezenta diverse cazuri umanitare. Citesc, nu de multa vreme, blogul lor si sunt impresionata de forta exceptionala a acestei mamici.
„Daca vrei, ajuta acum. Nu maine, nu poimaine…”
12 comentarii
Când citesc aşa ceva nu-mi vin în minte decât versurile cu care termină Mihai Eminescu „Floare albastră”:
„Totuşi este trist în lume.”
:((
Mi-am aminitit de un text citit candva, undeva… ideea suna cam asa: niciun parinte n-ar trebui sa-si vada copilul murind.
Fie ca acel copil s-a nascut prematur, fie ca i se intampla o nenorocire in timpul copilariei sau adolescentei, fie ca inchide ochii la 50 de ani si-l ingroapa parintii… este cumplit sa-ti vezi copilul murind.
Eu am fost, fara sa vreau, martora unui asemenea moment, in maternitate… N-am sa uit cat traiesc disperarea, deznadejdea de pe chipurile acelor parinti, care-si mangaiau in nestire copilul prin ferestrele incubatorului, implorand parca o minune…
Am simtit ca inebunesc de teama, stiind ca fetele mele sunt la cateva incubatoare distanta…
E cumplit. E tot ce pot spune… De ce lasa Dumnezeu sa se intâmple asemenea tragedii… :((
Trist.Am plans si asa cum spui si tu multumim lui Dumnezeu pentru copilul asta sanatos care ne umple viata de fericire.Ma doare cu mult mai mult suferinta acestor parinti acum cand sunt mama :(.Dumnezeu sa l odihneasca in pace ! 🙁 🙁
buey nu mai veni cu povesti d-astea care darame suflete, am plans de-am crezut ca innebunesc.Doamne, cata suferinta la un biet sufletel!Dumnezeu sa-l ierte si sa aiba grija de ai lui sa poata trece peste tot!Cumplit…
@ayandari, nu l-am scris ca sa mora si capra vecinului, sa plangeti cum am plans si eu… am vrut sa fie un semnal de alarma asupra starii de fapt, in care, ca tara, ne-am adus singuri.
Cum spunea si Bogdanra, sa invatam ceva din toate aceste tragedii!
In istoria unei religii se spune ca a fost un om care a spus: Nu ii da de mancare, invata-l sa pescuiasaca. Clar ca pentru parintii lui Vladut nu exista nimic din ceea ce ai putea sa faci pentru ca nici tu, nici eu, nici altcineva nu are darul de a-l readuce la viata pe Vlad. Pe undeva poate este mai bine pentru toti… Fiecare suflet are traiectoria sa si toti invatam cate ceva de la fiecare din noi.
Eu cred insa ca putem face ceva pentru a creste speranta d eviata a generatiior ce vin. Dincolo de nasterile in clinici super misto sai pachetele de sanatate foarte scumpe mai exista ceva de care uitam in aceste clipe: poluarea si lipsa de toleranta intre noi duce la agresiuni inca dinainte de a ne naste…. Suntem agresati chimic de poluarea din orase si zone industriale, dar si din ingrasamintelor (Pepis e si mai sanatos decat Cola), dar suntem agresati si de nervii nostri… Si din pacate asa se nasc oameni fara scapare.
Nu fac o legatura directa cu Vladut… Incerc fata de momentele acestea sa trec „nepasator” asa cum a trebuit sa trec printre multe alte gropi si piedici emotionale in viata mea… dar , ma gandesc… dincolo de ajutoarele imediate pe care le putem oferi (si sincer: un om strain nu prea poate oferi nimic unui alt om in suferinta care in unele momente nu mai are nevoie de absolut nimic), dar poate preveni alte asemenea tragedii…
Sa conducem auto atenti, sa avem grija de copii, sa luptam pentru spitale mai bune, sa avem grija de mediu, s afim mai buni. Cred ca asta spune totul: SA FIM MAI BUNI. Si fie ca chinul acestor mici fiinte care nu se bucura d eviata ca noi sa ne fie imbold…
Este adevarat, @bogdanra. Ar fi pacat sa nu invatam din suferintele acestor suflete sau din exemplele pe care ni le dau cei care lupta pentru ei. Ceea ce spui ar fi ideal… si totusi cum sa luptam pentru a creste speranta de viata intr-o Romanie amenintata de faliment, in care se inchid spitale, sau nu exista medicamente????
Asta trebuie sa facem cu totii: SA FIM MAI BUNI, insa schimbarea aceasta va ajuta generatiile viitoare. Cei care ACUM sufera, au nevoie de orice ajutor le putem da; cat de mic! Pentru ei, in contextul actual, orice mana intinsa poate face diferenta intre viata si moarte.
Cu totii am trecut prin momente, mai mult sau mai putin grele, si unii au reusit sa le depaseasca si fara ajutor… asta nu inseamna ca la randul lor nu pot sa ofere un ajutor, cat de mic, financiar sau moral.
Facand ceea ce spui, tu, nu ii ajutam doar pe ei, ne ajutam si pe noi, dar intr-o Romanie saraca, plina de hoti, mojici sau … inculti- voiti si resemnati, e greu sa razbati! Ne trebuie consecventa…
Scuzati-mi generalizarea, insa, din pacate, asa vad eu adevarul despre majoritate … Imi doresc sa ma fi inselat.
@bogdanra. Nu ma refeream laVladut si la parintii lui. E prea tarziu. Ma refeream la alti copii in aceasi situatie. Dar copii mor in spitale.
In orice caz faptul ca dupa o operatie de corectare a unui gastroschisis – o chestie destul de banala de altfel – copilul asta a facut soc septic mie unuia imi ridica semne de intrebare. Infectiile intraspitalicesti sunt la ordinea zilei. Nu dau cu piatra, dar poate nu era un caz pierdut.
Pe de alta parte, in momente din astea, ma simt foarte obosit sa „fight the system”. Fac asta de prea mult timp cu „insuccesuri” majore. Ma coplesesc nesimtirea si nepasarea.
Doamne, ma bantuie nenorocirea oamenilor astora de azi dimineata cand am citit ca Vladut nu mai este. N-am fost bun de nimic toata ziua. Le-am trimis ieri bani … de inmormantare…Totusi cred ca s-ar putea face mai mult. Nu stiu acum ce – eu sint nimeni, dar s-ar putea face.
Multumesc.
noi, cei fara glas, iti multumim pentru daruirea cu care te implici si devii vocea care reda zambetul … chiar si viata.